Locaţie nu înseamnă loc

O să încep cu un citat de-al regretatului George Pruteanu..."Rostul limbii e să ne ajute a ne înţelege reciproc."

Am observat că în ultima vreme poporul român confundă din ce în ce mai des însemnatatea cuvântului locaţie, făcând traducerea din englezescul "location".... şi asimilează locaţie cu loc.

În dorinţa de a părea mai interesanţi, mai elevaţi, poate mai complecşi.....folosim cuvântul în maniera "am fost aseară într-o locaţie mişto". De ce ne place oare să complicăm lucrurile în loc să le simplificăm? Nu era mai simplu........am fost într-un loc mişto? Ieşim în evidenţă mai bine dacă spunem locaţie ? Suntem mai trendi, mai moderni? Sau dacă folosim un neologism arătăm că suntem mai deştepţi?

Recunosc că limba română este o limbă vie, o limbă care se modifică o dată cu evoluţia vieţii, dar până una, alta......

Ca să lamurim un pic lucrurile, conform DEX, locaţie înseamnă :

LOCÁȚIE, locații, s. f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară. ◊ Taxă de locație = taxă care se plătește drept sancțiune în caz de depășire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.; în sintagma) Contract de locațiune = Contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani.

Aşadar....dacă am început cu un citat  o să închei în aceeaşi manieră.

Iată un articol interesant al lui Cristian Teodorescu
"Mentenanţa limbii române"

trecerea de la "să-ţi fac şi să-ţi dreg", la “implementare" şi “impactare”!
Îmi plac cuvintele străine naturalizate.
Mai dezmorţesc limba.
În timp, unele rezistă, altele dispar.
A ieşit din uz cea mai mare parte a turcismelor şi grecismelor aclimatizate, de sus în jos, în Ţările Române.
Franţuzismele din limbajul administrativ al secolul al XIX-lea au rezistat fiindcă era nevoie de ele, ca şi cuvintele nemţeşti din limbajul tehnic.
Rusismele din anii '50 ai veacului trecut au avut viaţă scurtă. Nici nu se potriveau cu româna şi aveau şi conotaţii nasoale...
După 1989, cine voia să pară pro-occidental începuse să anvizajeze şi să achieseze.
Îl mai ţineţi minte pe Adrian Severin sau Adrian Năstase?
Au apărut apoi multinaţionalele, ai căror manageri nu ştiau româneşte, românul întors de la burse, care voia să-şi marcheze lingvistic întoarcerea din străinătate - şi reclamele în engleză.
Adjuncţii autohtoni ai şefilor de multinaţionale au început să vorbească o română pigmentată cu feed-back-uri şi locaţii.
Secretarele nu-şi mai spuneau decât manager assistant.
Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie.
Nici gând.
S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei.
 Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului.
Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi.
Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi.

Nu mai realizăm, ci implementăm.

Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie.
Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm.

Nu mai consimţim, ci achiesăm.

Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă.

Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must!

Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni.

Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm.

Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back.

...
Cu alte cuvinte:
deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm cu expectaţiunea unui feed-back pozitiv.